Adrian. Mishcă bolovanul !

Să te plimbi printr-un anticariat cu miros de hârtie veche, îngălbenită, şi unde e o linişte pe care nu o găseşti nicăieri altundeva în oraş. Să pipăi coperţile care îţi amintesc de copilărie, să treci în revistă numele unor autori uitaţi, să ştergi praful subţire de pe cotoare. Să alegi o carte pe care ai citit-o demult, demult, să citeşti un fragment, tolănit în fotoliul de culoare incertă, şi să începi să te simţi ca la 20 de ani. Un veritabil salt în timp. Să mergi grăbit pe stradă, gândindu-te la problemele tale, şi să-ţi fie tăiată calea de bărbatul acela. Are vreo 40 de ani, braţele pline de cărţi vechi şi vocea tânguitoare. Cumpăraţi o carte!, te îndeamnă, şi tu scuturi din cap, hotărât. Nu ai timp acum pentru aşa ceva. Cumpăraţi măcar una, să am ce le da de mâncare copiilor, spune vocea plângăcioasă, dar tu treci mai departe, sâcâit. Şi de abia după câţiva paşi te gândeşti că omul acela ar putea să cerşească în faţa unui supermaket sau ar putea să smulgă lănţişorul de l

Săptămâna trecută, într-o seară, am chemat un taxi la firma unde lucrez. Eram foarte obosită şi nu voiam decât să mă trântesc cât mai repede pe canapeaua mea de acasă, cu o bere în mână. Când am urcat în maşină, am văzut un domn mai în vârstă; imediat a început să facă glume răsuflate şi, în general, era foarte vorbăreţ. Avea un puternic accent rustic şi nu părea prea inteligent. Am avut şi o mică dispută: el mă întreba insistent despre traseul pe care să îl aleagă pentru a ajunge în locul indicat, eu îi spuneam că nu mă interesează pentru ce traseu optează. El insista, aşa că i-am spus că îi cer să ia singur o decizie. Pe urmă am tăcut. Nu aveam niciun chef de vorbă, simţeam că discuţiile m-ar lipsi de ultima picătură vitală de energie. Într-un final, taximetristul mi-a respectat tăcerea şi m-a lăsat în pace. Am ajuns la supermarket . Aveam nişte cumpărături de făcut, aşa că nu i-am cerut taximetristului să mă ducă direct acasă. Când să cobor, domnul de la volan m-a dădăcit: „Ave

Memoria mea este foarte ciudată. Nu mai ţin minte decât vag filmul cu adolescenţi pe care l-am văzut în primăvară, deşi ştiu că mi-a plăcut foarte mult. Nu aş mai putea povesti de la cap la coadă o carte pe care am citit-o toamna trecută. Nu mai ştiu prea bine nici când m-am întâlnit cu X, o prietenă nu foarte apropiată. Dar ştiu foarte exact când am mâncat ultima oară pizza. Şi asta a fost în urmă cu nişte luni. E greşit să crezi că doar cocaina, tutunul şi cafeaua creează dependenţă. La urma urmei, e dovedit faptul că şi zahărul o face. Eu cred că, destul de curând, cecetătorii britanici vor descoperi că şi pizza creează dependenţă. Chiar dacă fiecare ingredient al ei, luat în parte, este unul cât se poate de inofensiv, combinaţia lor are ceva magic. Nu ştiu exact dacă e vorba despre magie albă sau neagră, dar asta e mai puţin important. Ideea care ar trebui să fie repetată la TV de câteva ori pe zi e: „Consumul insuficient de pizza poate dăuna grav sănătăţii”. Nu mă prea price

Inteligenţa artificială a fascinat omenirea încă de la primii paşi înspre inventarea ei. Roboţii, concepuţi de om pentru a-l ajuta în munca sa, pentru a îndeplini sarcini dificile sau repetitive, au început să fie priviţi ca potenţiali duşmani. Asta, din momentul în care oamenii au început să se teamă că roboţii ar putea fi înzestraţi cu o voinţă proprie, care ar putea intra în conflict cu interesele celor care i-au construit. Astăzi suntem înconjuraţi de roboţi. Dacă ne uităm doar în propria gospodărie, vom vedea că roboţii sunt mai numeroşi decât membrii familiei. Ne-am învăţat cu ei şi ne-ar fi foarte greu să ne descurcăm fără ei în clipa de faţă. Ce e drept, cei mai mulţi nu au aspect humanoid, dar nici nu trezesc vreo urmă de teamă. Poate doar pisicile şi căţeii noştri să nu fi reuşit să se obişnuiescă cu ei. Dar teama de roboţi persistă. Cea mai mare frică a acestei perioade este că roboţii ne vor lua locurile de muncă. Că ei vor deveni forţa de muncă ieftină şi neobosită

Felul în care un adolescent se va comporta va depinde foarte mult de anturajul său. La vârsta adolescenţei, comportamentul mimetic domină, întrucât tânărul simte o mare nevoie de a se integra într-un grup, de a fi acceptat şi apreciat. În această perioadă, de altfel, această dorinţă de integrare se combină, cumva paradoxal, cu nonconformismul, cu dorinţa de a sfida normele, de a încălca regulile, de a se afirma prin contrast cu părinţii şi cu alţi adulţi din viaţa tânărului. Prin urmare, adolescentul este foarte vulnerabil din acest punct de vedere. Un anturaj potrivit îl poate menţine pe calea cea bună, în timp ce un anturaj problematic îi poate aduce necazuri. Când copilul este de vârstă mică, părinţilor le este destul de uşor să îi controleze anturajul. Misiunea aceasta devine, însă, tot mai dificilă pe măsură ce copilul creşte. El începe să ţină la părerile lui, să nu mai accepte tot ceea ce spun părinţii, să dorească să fie independent. Când eram prin gimnaziu, ţin minte că