Un taximetrist, un telefon şi o poveste cu happy-end

Săptămâna trecută, într-o seară, am chemat un taxi la firma unde lucrez. Eram foarte obosită şi nu voiam decât să mă trântesc cât mai repede pe canapeaua mea de acasă, cu o bere în mână. Când am urcat în maşină, am văzut un domn mai în vârstă; imediat a început să facă glume răsuflate şi, în general, era foarte vorbăreţ. Avea un puternic accent rustic şi nu părea prea inteligent.

Am avut şi o mică dispută: el mă întreba insistent despre traseul pe care să îl aleagă pentru a ajunge în locul indicat, eu îi spuneam că nu mă interesează pentru ce traseu optează. El insista, aşa că i-am spus că îi cer să ia singur o decizie. Pe urmă am tăcut. Nu aveam niciun chef de vorbă, simţeam că discuţiile m-ar lipsi de ultima picătură vitală de energie. Într-un final, taximetristul mi-a respectat tăcerea şi m-a lăsat în pace. Am ajuns la supermarket.

Aveam nişte cumpărături de făcut, aşa că nu i-am cerut taximetristului să mă ducă direct acasă. Când să cobor, domnul de la volan m-a dădăcit: „Aveţi grijă să nu vă uitaţi ceva pe banchetă. Spre exemplu, telefonul.” Am spus “bine, bine” într-o doară, sătulă de atâta socializare, şi am ieşit din taxi cât de repede am putut. Maşina a plecat. Eu mi-am băgat mâinile în buzunare: telefonul, nicăieri.

Am început să fug după maşină, dar deja era departe şi, fiind întuneric, şoferul nu avea cum să-mi vadă semnele disperate. M-am grăbit spre casă. Trebuia să găsesc o soluţie rapidă. Nu îmi făceam griji că taximetristul ar fi putut să-mi ia telefonul, părea un om blând şi inofensiv, dar ar fi putut lua alţi clienţi, care ar fi găsit obiectul pierdut şi şi l-ar fi putut însuşi. Ajunsă acasă, mi-am dat seama că nu ştiam numărul de telefon de la firma de taximetre.

Mi s-a părut că laptopul nu se deschisese niciodată mai greu decât în seara aceea. Am găsit un număr şi m-am bucurat că încă nu desfiinţasem telefonul fix. Am sunat la firma de taxi şi mi-a răspuns o doamnă. I-am povestit că telefonul îmi alunecase din buzunar, a identificat taximetristul şi l-a contactat. Auzeam în receptor cum şoferul I se plângea dispecerei că doar el mi-a atras atenţia cu privire la telefon. În fine, am dat adresa de acasă şi taxiul a sosit în câteva minute.

Telefonul era pe banchetă, unde îl lăsasem. I-am oferi şoferului o sumă de bani pentru cursa neprevăzută. A acceptat doar jumătate, spunându-mi că nu e un om lacom.

 Speram că scăpasem ieftin. Dar taximetristul m-a certat câteva minute. Am reţinut doar atât: “dar eu v-am spus, v-am spus!” Aşa era, îmi spusese.

I-am dat dreptate, mi-am cerut scuze de câteva ori şi i-am mulţumit. După câteva minute eram pe canapea, cu berea în mână şi cu telefonul lângă mine. Povestea avusese happy-end.

pentru mai multe povesti din taxi baia mare,

http://taxibaiamare.ro

http://blog.taxibaiamare.ro