Adrian. Mishcă bolovanul !

Lansarea filmului „Moromeții 2”, cu un mare succes la publicul din România, cu siguranță îl va face pe Marin Preda mai interesant în ochii liceenilor de azi. Filmul regizat de Stere Gulea, cu un Horațiu Mălăele genial în rolul lui Ilie Moromete, deschide o fereastră de înțelegere înspre realitățile anului 1945. O perioadă grea, când comuniștii prindeau puteri în România, când dările impuse țăranilor erau greu de suportat și când absurdul își făcea loc încet, încet în viața de zi cu zi. Înțelepciunea lui Ilie Moromete și a prietenilor lui din sat, felul în care el își menține picioarele pe pământ în fața propagandei comuniste, replicile pline de ironie, păstrate în film de Stere Gulea, fac deliciul filmului. Pe de altă parte, deși destinul creionat pentru tânărul Niculaie (interpretat de Iosif Paștina) este altfel decât în roman, personajul este totuși atras de figura lui Lenin și de lumea idealizată promisă de doctrina comunistă. Ni se dezvăluie, astfel, frământările sociale ale anul

Am dat, pe Facebook, peste o cartolină care spune cam așa (traduc din engleză): „Ai atins maturitatea atunci când realizezi că noul an nu îți va schimba viața.” În ultimii ani, datorită influenței tradiției vestice, a devenit și pentru români un obicei ca, de Anul Nou, să își scrie o rezoluție: o listă cu dorințe pe care fiecare dorește să le îndeplinească în anul următor. Aceasta presupune o scrutare a propriului suflet, a propriei vieți, o cercetare interioară destul de critică, și tragerea unor concluzii. Anul Nou este un moment de bilanț, când încheiem o etapă și începem o alta, și ca orice început, și acesta presupune optimism și dorință de schimbare. Ne propunem, în general, să devenim oameni mai buni: mai atenți cu semenii noștri, mai preocupați de dezvoltarea propriilor aptitudini, mai hotărâți să ne urmăm visurile, cum ar fi cel de a călători. Pentru o clipă, suntem atât de entuziaști, încât chiar ne vedem viața complet schimbată în bine. Din păcate entuziasmul acesta se

Aseară am fost în oraş, la o pizza. Mă rog, de fapt am fost la teatru, şi una din prietenele cu care eram a propus să mergem la un suc. Sucul a fost, de fapt, bere, iar lângă bere nu merge nimic mai bine decât pizza, nu-i aşa? Ne-am dus la o terasă în centrul istoric, unde nu mai gustasem pizza până atunci. Eu am comandat pizza Nirvana, doar pentru că se numea aşa. Puteam să aleg o sumedenie de alte variante, dar m-a atras cuvântul acesta. Mai exact, senzaţia de linişte, de aer albastru şi pufos care m-a cuprins când l-am citit în lista de meniuri. Pizza a fost foarte bună. Avea mai multe feluri de şuncă, boabe de porumb, mozzarella, ardei şi ceapă. Era foarte mare, avea un blat subţire şi crocant pe margini şi nu era deloc uscată. Desigur, azi dimineaţă aveam cu un kilogram mai puţine şanse să mă înalţ spre Nirvana, dar senzaţia de păcere de aseară mi-a rămas întipărită în minte. Şi m-am gândit, atunci, ce importante sunt cuvintele. Ce putere de atracţie au. Există unele variante