Pizza cu nume literare

Aseară am fost în oraş, la o pizza. Mă rog, de fapt am fost la teatru, şi una din prietenele cu care eram a propus să mergem la un suc. Sucul a fost, de fapt, bere, iar lângă bere nu merge nimic mai bine decât pizza, nu-i aşa? Ne-am dus la o terasă în centrul istoric, unde nu mai gustasem pizza până atunci. Eu am comandat pizza Nirvana, doar pentru că se numea aşa. Puteam să aleg o sumedenie de alte variante, dar m-a atras cuvântul acesta. Mai exact, senzaţia de linişte, de aer albastru şi pufos care m-a cuprins când l-am citit în lista de meniuri.

Pizza a fost foarte bună. Avea mai multe feluri de şuncă, boabe de porumb, mozzarella, ardei şi ceapă. Era foarte mare, avea un blat subţire şi crocant pe margini şi nu era deloc uscată. Desigur, azi dimineaţă aveam cu un kilogram mai puţine şanse să mă înalţ spre Nirvana, dar senzaţia de păcere de aseară mi-a rămas întipărită în minte.

Şi m-am gândit, atunci, ce importante sunt cuvintele. Ce putere de atracţie au.
Există unele variante de pizza clasice, care au nume prestabilite: Margerita, Prosciutto e funghi, Quatro formaggi, Quatro stagione. Dar pizza e un domeniu în care se poate improviza permanent. Practic, se pot inventa un număr infinit de variante de pizza. Ceea ce înseamnă că şi numele care li se pot atribui sunt nenumărate.

De ce, atunci, să nu ne punem imaginaţia la treabă? De ce să rămânem fixaţi în nişte clişee?

Eu, de exemplu, dacă aş putea, mi-aş deschide un restaurant literar. Ar fi un restaurant cochet, nu neapărat elegant, ci primitor şi prietenos, şi care ar avea undeva o mică bibliotecă. Cei care ar veni să mănânce sau să bea ceva ar putea citi un fragment de roman sau câteva poeme din autorul preferat. Iar dacă băuturile ar purta numele unor scriitori, felurile de mâncare servite la restaurant ar avea nume inspirate de cărţi. Clienţii ar putea comanda pizza cu şuncă “Mistreţul cu colţi de argint” sau pizza «America de dincolo de gard», pizza „Cum să uiţi o femeie” sau „Elixirul dragostei”. Cărţile lui Ştefan Augustin Doinaş, Alexa Gavril Bâle, Dan Lungu sau Eric Emmanuel Schmitt s-ar găsi, neapărat, pe raftul de bibliotecă din restaurant, astfel încât să poată fi consultate.

Ar fi, poate, şi un mod de a selecta clientela. La restaurantul meu ar veni doar oameni faini, oameni care citesc. Iar eu aş avea cu cine să stau de vorbă. Aş culege, ca un antropolog, poveştile clienţilor mei şi le-aş aduna într-o carte. Iar cartea mea ar purta nime de pizza, pentru că ar fi la fel de variată, de aromată şi de colorată ca acest incredibil preparat culinar.

Bonus: am cautat o poza in care apar si eu si o pizza. Nu am gasit nici una, nu sunt genul care distribuie asa ceva ... dar am gasit una si mai nebuna. :)) De la un proiect de pe vremea cand lucram la Pizza CENT si doream sa construim un restaurant pizzerie din epoca de piatra :))



Am mai scris si au fost apreciate: