Despre cărți second-hand și oameni amărâți

Sunt lucruri care se învechesc și lucruri care nu își pierd niciodată valoarea. Spre exemplu, cărțile. O carte bună, conținând așadar un text valoros, ar putea trăi sute de ani. Bine îngrijită, ea va putea fi transmisă din generație în generație.
Desigur, există și uzura fizică: paginile se îngălbenesc, devin casante, se rup etc.
Mai există și factorul psihologic. Cei mai mulți dintre noi vm prefera o carte nouă uneia vechi. Cărțile noi miros frumos, au o grafică îngrijită, au hârtie de calitate.

Cărțile obișnuite de pe vremea regimului comunist erau cam anoste, nu atrăgeau prin coperte frumoase sau prin hârtia de calitate. Și mai urâte erau cărțile tipărite la începutul democrației postrevoluționare, când pe la noi domnea haosul. Dar, desigur, nu trebuie uitate cărțile valoroase, scrise de cărturari, cu decorațiuni realizate migălos, pe care le mai găsim doar prin muzee și prin depozitele marilor biblioteci.

Recunosc, și eu prefer să citesc cărți noi. Simt o carte ca pe un obiect intim, menit să fie doar al meu. Când citesc cărți luate de la bibliotecă sau cărți care au avut un alt proprietar, simt o jenă legată de igienă. Am împrumutat și eu cărți de la bibliotecă și da, am făcut astfel economii.

În plus, pentru cei care au acasă un spațiu restrâns și deja prea multe cărți, împrumutul de la bibliotecă este o soluție salvatoare. Destul de recent, Biblioteca Județeană „Petre Dulfu” din Baia Mare a amenajat în fața clădirii câteva rafturi unde punea la dispoziția cititorilor cărți, care nu mai trebuiau înapoiate.

Acum vreo doi ani am întâlnit pe străzile orașului un bărbat care purta pe brațe un teanc de cărți. Erau volume tipărite în timpul regimului comunist, pe care bărbatul le oferea în schimbul unor mici sume de bani. L-am văzut de câteva ori fără să mă opresc.

Dar într-o zi m-am dus la el și am încercat să îi aflu povestea. Era un bărbat care își pierduse jobul și, pentru că se îmbolnăvise, nu mai reușea să se angajeze. Avea copii acasă și încerca să le pună o pâine pe masă în fiecare seară. Nu îi plăcea să cerșească, dar nu știa ce altceva ar fi putut face și găsise soluția aceasta cu cărțile, mai puțin umilitoare. Deși era doar un muncitor, îi plăcea mult să citească.

Atât de tare m-a impresionat omul cu povestea lui, încât, deși nu prea aveam bani, i-am dat o sumă relativ mare (cred că vreo 50 de lei). Dar după o vreme m-am întâlnit iar cu bărbatul și a venit la mine să-mi ofere cărți. Mie mi s-a părut că mă ținea minte și că voia să profite de emoțiile mele, așa că am trecut mai departe fără să-l bag în seamă. Abia pe urmă m-am gândit că poate omul nu voia să mă tragă pe sfoară, dar că pruncii lui au nevoie de hrană în fiecare zi...

Acum, dacă l-aș întâlni din nou, nu știu ce aș face. Nu obișnuiesc să dau bani cerșetorilor, mi se pare că cerșitul nu poate fi o soluție pe termen lung. Cel mult le ofer produse alimentare uneori. Oricum, însă, în mintea mea se iscă furtuni când văd cerșetori, pentru că știu că orice aș face ar fi prea puțin pentru ei, pe de o parte, însă nici nu aș vrea să devin victima lor, pe de altă parte.

În final, mă simt egoist și superficial. De aceea, apreciez cu atât mai mult oamenii care se implică cu adevărat în ajutorarea unor asemenea cazuri disperate de familii foarte sărace, oferindu-le educație, sprijin în procurarea unor acte, chiar ajutor pentru a dobândi un spațiu de locuit.

PS: Oare pentru carti exista termenul SecondHand ?