Fiecare vârstă îşi are timpul ei

A trecut de curând Ziua Copilului şi, ca în fiecare an, am auzit mulţi adulţi copţi urându-şi “La mulţi ani!”. M-am gândit atunci la clişeul acela care spune că, atunci când suntem copii, ne dorim să ajungem cât mai repede mari, iar când suntem adulţi, am da orice să ne întoarcem la copilărie.
Cât despre mine, m-am simţit copil până târziu. Până pe la 30 de ani. Şi nu era un sentiment plăcut, asociat cu bucuria vieţii şi a jocului. De ce îşi doresc copiii să crească mari ? Ca să fie luaţi în serios. Cât sunt mici, ei au impresia că nimeni nu îi ascultă, că nimeni nu le ia în seamă părerile, că sunt mereu puşi la punct pentru lipsa lor de experienţă.

După ce am absolvit facultatea, m-am angajat în mediul privat, într-un colectiv a cărui medie de vârstă era mult mai mare decât vârsta mea. Am fost mereu socotită copilul din colectivitate şi mereu se găseau unii care să îmi spună, ocrotitor şi enervant : «Ei, tu eşti tânără, nu ştii cum e viaţa asta. Lasă, că o să creşti, o să ajungi la vârsta noastră şi o să vezi că NOI avem dreptate!»  Dar eu eram sigură că nu voi ajunge niciodată să le dau dreptate. Şi eram frustrată pentru că, în loc ca părerea mea să fie pusă la acelaşi nivel cu părerile celorlalţi, era minimalizată doar pentru că eu mă născusem mai târziu.

Când am împlinit vârsta de 30 de ani, m-am simţit dintr-o dată bătrână. A fost un sentiment pe care l-am căpătat brusc, în câteva ore, chiar în ziua în care toată lumea îmi spunea, zâmbind, „La mulţi ani!”. Sentimentul a persistat o vreme şi era la fel de neplăcut ca cel care îl precedase.
Apoi mi-am dat seama că nu mă purtam normal. Că nu mă poziionam firesc vizavi de vârsta mea şi de propria mea persoană. Că, practic, eu nu trăisem nicio zi în care să mă simt bine cu mine însămi, în care să fiu mulţumită de ceea ce devenisem, în care să mă bat, simbolic, pe porpiul umăr şi să-mi spun, ca-n filme, „good job”.

A fost momentul când m-am reevaluat. Când am devenit mai blândă cu mine însămi. Când mi-am acceptat defectele şi greşelile din trecut, inclusiv aceea de a nu-mi privi corect propria vârstă. Mi-am dat seama că fiecare vârstă are plusuri şi minusuri, dacă e trăită corect. Şi am ajuns la concluzia că 30 de ani e o vârstă frumoasă, la care nu eşti nici copil, dar nici bătrân, şi la care poţi foarte bine să îţi împlineşti visurile.

Dacă aş fi ajuns la concluzia asta pe la 16 ani, m-aş fi scutit de multe suferinţe. Mi-aş fi dobândit liniştea sufletească mult mai devreme, ceea ce ar fi fost mai bine pentru mine şi pentru cei din jurul meu. Ar fi trebuit să fiu mai fermă, să ridic puţin vocea, să îmi susţin mai mult părerile, să mi le impun, nu cu forţa, ci cu argumente. Am învăţat prea târziu asta. Dar poate că lecţia mea va fi de ajutor cuiva mai tânăr decât mine, care se confruntă cu aceeaşi problemă.